Reportaj de Bucuresti

De obicei circul cu autoturismul proprietate personală. Numai că, de ceva vreme, am decis să-mi fac treburile utilizînd mijloacele de transport în comun sau mijlocul de transport la purtător, picioarele. Și asta din două motive întemeiate. Unu: afară s-a făcut frumos, e cald și-ar fi păcat să nu profit; în plus, mișcarea face bine. Doi: autoturismul proprietate personală a devenit un obiect util doar pentru a admira peisajul pe îndelete, fie dospind ca un rahat în soare la 50 de grade, fie lăfăindu-te în briza răcoroasă a climatizării bi-zonă și cu auzul mîngîiat de sunetul „cristal-clear” al instalației audio hi-fi, în funcție de dotări. Pentru o deplasare rapidă și eficientă, în orice caz nu mai e folositor pe străzile Bucureștiului, unde, ziua, mai mult stai decît mergi. Ca fapt divers, mă bate gîndul să trec la scuter.

Așadar, ieri m-am decis să parcurg traseul Ștefan cel Mare – Piața Romană perpedes. De fapt, combinat: o porțiune cu RATB-ul, o porțiune cu autopicioarele. Zis și făcut!

Pînă la Dorobanți nu sînt decît două stații! Am noroc! Tramvaiul vine repede și nici nu e înghesuială. O să fiu scutit de exotismul varietăților olfactive care dau atîta culoare unui mijloc de transport în comun aglomerat. De obicei, în această situație, caut din răsputeri să mă plasez cît mai aproape de un exemplar feminin tînăr, care să arate cît de cît bine și să fie îngrijit. Nu, nu e vorba de nici o obsesie. Pur și simplu îmbin utilul cu plăcutul și îmi creez un ambient care să facă călătoria cît mai confortabilă: priveliștea îmi mîngîie ochii, iar parfumul plăcut pe care îl degajă mă învăluie ca un cîmp energetic protector ce mă apără de invazia mirosurilor organice de tot felul.

Călătoria pare să decurgă normal! Olfactiv, e liniște! Lipsa naționalităților conlocuitoare aduce un plus de calm atmosferei, care, în caz de prezență a lor, capătă o tentă coloristică suplimentară, de data asta și de natură lingvistică. Nici un bețiv! Ăștia cam au program dimineața și seara tîrziu. Acum e ora 17. Nici un cerșetor! În acest caz, cred că e vorba de noroc. Cerșetorii „muncesc” cam tot timpul. Doar un cetățean între două vîrste îmbrăcat în niște haine mai ponosite care stă pe scara tramvaiului. Dar asta nu înseamnă nimic! Nu toată lumea e binecuvîntată cu posibilități financiare iar omul e liniștit și pare de treabă. În privirea sa, ce străpunge geamul ușii tramvaiului și defilează odată cu clădirile care se scurg pe lîngă el, nu se poate citi nimic. Probabil e adîncit în gînduri sau face slalom cu mintea printre problemele vieții.

Prima stație! Pe neașteptate se petrece o scenă de exotism menită să risipească rutina călătoriei și să învioreze decorul anost. Cetățeanul între două vîrste decide că trebuie să iasă din anonimat și, cu un gest calm, aproape calculat, duce mîna la nas și suflă energic de cîteva ori. Urmează o mișcare scurtă și bruscă ce are ca rezultat eliberarea secrețiilor nazale de pe instrumentul de suflat și depunerea acestora cu un „pleosc!” sec pe refugiul din fața tramvaiului, o pată de culoare verzulie ce se întinde grațios pe cimentul gri. Își freacă mîna de crupa pantalonilor pentru a îndepărta reminiscențele materialului folosit la decorarea spațiului public și aruncă o privire scurtă la stînga, apoi la dreapta. În ochi i se poate citi acum satisfacția lucrului bine făcut. Peisajul a căpătat în sfîrșit culoare, viața e un pic mai veselă. Eu am înțeles, în sfîrșit, de ce mai devreme nu am putut citi nimic în ochii lui. Nu aveam ce! Întreaga lui capacitate neuronală era solicitată la maxim în pregătirea importantului moment fiziologic prin care omul avea să treacă.

Cobor la Dorobanți și aștept liniștit culoarea verde a semaforului pentru a traversa. Înghesuială de mașini cruntă, claxoane întărîtate, nervi întinși la maxim, se folosesc cuvinte din bagajul popular foarte bogat al dulcei noastre limbi pe care orice român îl are la îndemînă (unii NUMAI pe acesta îl au la îndemînă!). Un gentleman tolănit la vloanul mașinii sale, cu ochelari de soare opaci din exterior, pare să-și fi pierdut răbdarea. Coloana stă nemișcată de mai bine de zece secunde, iar așa ceva este intolerabil. N-are timp de pierdut și mașina sa puternică e nerăbdătoare să muște din asfalt. „Mișcă-te bă, în pula mea!” urlă el candid și sfătos către colegul din față, în timp ce înfige podul palmei în claxonul de pe volan, deși îndemnul său e futil pentru că nu se poate înainta. În timp ce traversez printre mașinile încremenite, mă întreb dacă nu cumva ochelarii ăia bengoși blochează și altceva în afară de razele soarelui.

O iau voios la picior către ASE! Norii se adună pe cer și începe să adie vîntul. E răcoare, plăcut, o nebunie să mergi pe jos. Peste mai puțin de un minut aveam să constat, înjurînd printre dinți, că e într-adevăr o nebunie. O rafală de vînt mai zburdalnică mă învăluie într-un văl catifelat de praf,obligîndu-mă să-mi sting singur lumina prin strîngerea puternică a ochilor, în timp ce îmi desfăt gura cu însușirile crocante ale particulelor invizibile dar atît de reale.

Nu mă las descurajat, deși simt ca și cum aș avea mii de ace înfipte în ochi, și pornesc mai departe! Întîlnesc primul obstacol serios ce-mi pune la încercare siguranța oferită de mersul pe trotuar: un șantier în toată regula de care tecătorii sînt protejați printr-o simplă bandă de plastic legată de trei copaci. Majoritatea tecătorilor o ignoră dar eu prefer să nu, mai ales că macaraua tocmai coboară o mini-benă pe trotuar și nu țin să aflu cît de priceput e macaragiul în a mînui utilajul, ori dacă obiectul e suficient de bine ancorat de cîrlig. Așa că fac echilibristică pe bordură, cu mașinile vîjîidu-mi pe lîngă urechi, și trec de încercare cu bine.

Ajung în dreptul ASE-ului! Lume multă, multe fete tinere și frumoase cu fuste scurte, pataloni mulați, bluzițe cu buricul la vedere (sau cu totul la vedere, în afară de sîni), cu decolteuri obraznice, ori mai cuminți. Mai uit de neplăcerile de pînă acum și parcă nici ochii nu mă mai dor așa. Amușin aerul, precum un animal care adulmecă prada, pentru că vreau să completez desfătarea oculară cu cea olfactivă a coloniilor folosite de aceste domnițe. În loc de asta, un miros dulceag-acrișor de gunoi dospit la soare îmi invadează nările. Estée Lauder, Yves Saint-Laurent, Bvulgari, Gucci și alți grei ai esențelor parfumate sînt învinși in corpore de mireasma emblematică a Bucureștilor. Părăsesc urgent zona, în ciuda peisajului mai mult decît încîntător!

Mă apropii de Coloane și îl zăresc pe tovarășul cu care trebuia să mă întîlnesc. Îmi compun un zîmbet protocolar, ne salutăm, ne strîngem mîinile apoi ne topim în mulțime, lăsînd în afara universului nostru atracțiile exotice ale capitalei noastre europene…

Write a Reply or Comment

Your email address will not be published.


You may use these HTMLtags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>