Cerul dramatic, îmbibat într-un violet- albăstrui răpitor, razele tragice ale apusului care se-nmoaie în văzduhul verii şi stelele care trag la o parte cortina serii, toate mă fac să iubesc.
Sunt stropită de cerneala stilourilor cu care scriu ziua lângă noapte îngerii acum adormiţi. În joacă desenez cercuri de culoarea safirului în amurgul care uşor-uşor se stinge şi apoi alint cu un deget al minţii lacul limpede al nopţii care scaldă lumea în adâncimile lui. Norii sunt conturaţi de lănţişoarele de argint ale visurilor, şi văd cum Pământul se ascunde în sinea sa, printre sclipiri care nu dor, la fel cum o domniţă îşi ascunde condurii sub crinolină.
Înaltul urcă şi coboară, fiind un regizor universal al spectacolului nocturn. Un joc de lumini este în plină desfăşurare şi cu cât zorii zilei se apropie mai mult, cu atât strălucirea stelelor este mai vagă.
Se joacă umbrele copacilor în privirea lunii şi siluetele în care se ascunde viaţa ies la plimbare. Feericul se împleteşte cu forfota, dar totuşi, pacea domină. Mii de licurici îşi activează vederea scotopică, pentru a nu se rătăci în cazul vreunei defecţiuni la “faruri”…
Eu mă retrag în vis, dar atunci când mi se oferă motiv să nu adorm, mă adăpostesc într-un loc pe care-l fac numai al meu, iau şevaletul inimii pe care pot să-mi pictez sentimentele şi transform evidentul într-un peisaj în care vibrează multă culoare.
În negrul nopţii se ascunde atâta sălbăticie; deşi totul pare că stă nemişcat, totul se mişcă… Însăşi noaptea aleargă pentru a ajunge ziua.