Menu

Acum unsprezece ani…

Acum unsprezece ani, pe 26 octombrie 2008…

  • era o dimineaţă perfectă de februarie, iar călătoria de întoarcere spre casă se anunţa una extrem de plăcută pentru un băieţel de aproape şapte anişori încântat că are în faţă un drum lung petrecut pe bancheta din spate a automobilului familiei.
  • a fost ultima zi în care faţa mea inocentă de copil a mai avut trăsăturile perfecte şi neştirbite aşa cum le primisem la naştere.
  • am urcat din nou Mesteacănul (muntele ce desparte judeţul Maramureş de Sălaj) la fel cum o făcusem de nenumărate alte ori în trecut.
  • derapaj pe gheaţă…fiare contorsionate…sânge
  • a fost prima dată când am călătorit cu ambulanţa şi îmi închipuiam (sângele închegat de pe faţă mă împiedica să mai văd) că toate maşinile se dau la o parte din calea noastră.
  • a fost prima dată (în afară de ziua naşterii) când am fost întins pe un pat chirurgical, prima dată când am fost anesteziat (fără efect, însă), prima dată când am fost cusut (pe viu), prima dată când am fost internat într-un salon mare şi plin de copii, prima dată când am învăţat ce înseamnă cu adevărat durerea, care e sinonimul cuvântului “antibiotic”, ce înseamnă “asistenta va administra injecţia din şase în şase ore”.
  • a fost prima (şi ultima) dată când am auzit expresia “aţi avut noroc că tăietura nu a fost câţiva milimetri mai la stânga, pentru că altfel rămânea handicapat pe viaţă, sau era mort pe loc”.
  • a fost prima dată când am simţit pe propria piele (asta apropo de articolul anterior despre Dumnezeu) că fără o Fiinţă supremă care conduce totul, nu suntem decât un pumn de carne sângerândă.
  • a fost ziua care a marcat începutul unor ani lungi cuprinşi de complexe de inferioritate cauzate de aspectul feţei mele (2 cicatrici destul de mari pe frunte, respectiv obraz)
  • a fost “ziua cu accidentul

Totul, acum unsprezece ani…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *