Tăcut pe lacul vieţii, plutind aşa cum ai plutit parcă mii de vieţi, mângâind cercurile de apă în solitudinea dimineţii, te regăseşti în pace, te desfeţi în ceaţa prin care numai tu poţi să vezi, însă plecându-ţi capul, numai chipul tău se oglindeşte în marea de vise care te ţine la suprafaţă.
Ca o lebădă mută, pregătindu-te de funeralii, îţi compui cântecul, însă adunând sunet cu sunet, murmur cu murmur şi şoaptă cu şoaptă, cerul îţi ascultă inima cu glas stingher şi printre nori îţi trimite nădejde.
Ascuns în stufărişul singurătăţii, luciul apei se întrece în strălucire cu ochii tăi în care scapără licărul vieţii, iar frunzele veştede se ascund de penajul tău alb.
Suflete pierdut printre dorinţe neîmplinite, speranţa doare când este înfrântă, însă se vindecă uşor. Inima poate fi tristă, însă tristeţea va zbura curând, la fel ca păsările călătoare pe cerul scufundat în amurg, aşa că aşteaptă o nouă dimineaţă: ea îţi va legăna viaţa!
În curând pianul iubirii, care el însuşi a uitat cum să trezească la viaţa o melodie, îţi va dărui partitura pe care a scris frumuseţea ta, iar tu vei cânta un cântec mai preţios decât cel al nopţii care se îngână cu ziua, însă nu va fi cântecul care îţi va întâmpina sfârşitul, aşa cum credeai, ci va fi acela care lângă cei doi ochi ai tăi va mai trezi alţi doi, iar privirea lor va fi îndreptată numai înspre tine…