Menu

Ce bine că uităm! Ce păcat că nu ţinem minte!

Octavian Paler spunea că “memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare”, dar de lucrurile uitate cine îşi mai aminteşte?

Ce bine că uităm! Uitarea este un ajutor lăsat pentru noi ca să nu ne poticnim trăirea în trecut, ci să mergem mai departe, nu cu regretul unui apus imperfect al timpului, ci cu dorinţa enormă de a trăi prezentul şi cu ideea posibilei perfecţiuni a viitorului.

Cu toate acestea, uneori uităm din neglijenţă (şi nu natural sau din cauza vreunei boli), biar acest lucru ne poate priva de bucurie. Alergând spre împlinirea, pe care nu o garantează nimeni, a experienţelor ideale pe care ni le dorim, uităm de micile, dar adevăratele momente pe care ar trebui să le păstrăm în suflet, deci ce păcat că nu ţinem minte!

În drumul nostru, căutam profunzimea vieţii şi dorim să fim uimiţi de supranaturalul ei. Suntem puţini cei care facem acest lucru, deci nu destui. Totuşi, încercăm, deci existăm. Dar, de multe ori, crezând că numai ce se afla în infinitul îndepărtat este semnificativ, aţintindu-ne privirea obsesiv înspre ceva care nu ne este atât de familiar, uităm de importanţa comunilor nori, de exemplu.

Uneori ne părăsim divina condiţie de om pentru o imagine tulbure, dar sclipitoare, a unui ego propriu imaginat sau râvnit nespus, însă pierzând din atenţia pe care trebuie să o oferim şi altor lucruri decât eului, pierdem şi şansa de a transforma omenescul în piatră preţioasă şi de dorit, prin iubire, iar eşecul îl suportă umanul cu ambiţie de semizeu. Deci, lupta pentru producerea unei schimbări în bine este din start pierdută dacă suntem prea preocupaţi de noi înşine.

Tot ceea ce am putea atinge devine intangibil doar prin decizia noastră de a ne detaşa de ceea ce suntem. Purtăm în noi toată puterea cuvântului “om” şi totuşi, unii oameni nu creează doar o clipă de visare de care avem toţi nevoie, ci transformă realitatea într-o lume în care aparent nu mai au nici un scop, uitându-i atât forma cât şi conţinutul în care se simt captivi.

Confundăm de cele mai multe ori infinitul cu linia orizontului, iar aşa-zisa noastră dorinţă de ascensiune se demonstrează a fi de fapt dorinţa de a merge înainte, de a supravieţui în mod original pe Pământ şi poate, doar de puţine ori, un pic mai mult de atât.

Ne dorim să animăm viaţa, deşi suntem animaţi de ea! Paradoxal, uneori reuşim! Este bine să luptăm pentru visele noastre, dobândind din ce în ce mai multă bucurie şi cunoaştere, însă trebuie să ştim că de multe ori suntem doar oameni cu vise şi nu neapărat oameni cu vise împlinite. În noi se ascunde infinitul, iar infinitul, inevitabil tânjeşte după infinit, dar întâi trebuie să fie om pe Pământ şi de abia la momentul potrivit înger în necuprins. Până atunci totul este doar o luptă cu rezultate minimale care se dă într-un bildungsroman numit viaţă.

Şi chiar şi aşa, furaţi fiind de descoperirile măreţe pe care le putem face de-a lungul vieţii, suntem chiar atât de grăbiţi încât să nu ne mai aducem aminte de paharul de apă care ni s-a dat atunci când nu credeam că ne vom putea stâmpăra setea? De ce nu ne mai amintim de momentul în care am fost felicitaţi, ci doar de vremurile în care am fost criticaţi? Oare să ni se întâmple nouă, oamenilor, mai multe lucruri rele, uitându-le pe cele bune?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *