Menu

Gândul teiului

Într-o dimineaţă care uimea bolta cerului imaginaţiei cu nuanţele visului căruia îi era urzitoare, am stat pe jumătate adormită pe o bancă din parc şi subit, în mintea mea care plutea în ochii cerului, a răsunat un glas aromat, de o căldură dulceagă.

Am privit în spatele meu şi nu am văzut pe nimeni, doar un tei care străpungea raza soarelui cu corola-i de fantezie aurie.

Pesemne, în scoarţa teiului s-a născut un gând, o vrajă care transformă maroniul lemnului în flori cochete, îngălbenite, a căror frumuseţe o iei cu tine în gând în grabă, dar în tăcere, ori de câte ori colinzi aleile parcului.

Gândul acestui tei părea să fie o voce în care tremura fiorul dorinţei de a se înălţa şi mai mult, de a lua locul Soarelui, căci Soarele străluceşte, însă nu parfumează lumea.

Privind copacul adâncit în propriile aspiraţii, observ o frunză desprinzându-se de pe o ramură şi căzând uşor, dar alene lovind din când în când trunchiul teiului. M-am gândit că ar putea fi o lacrimă în care dorinţa se vestejeşte, murind până să ajungă pe pământ. Deci să-şi fi pierdut teiul visul? Nu ştiu…

Şi totuşi, de ce răsuna în mintea mea gândul acestui copac? Să fi devenit gândul teiului una cu gândul meu sau eram doar eu cea care visa la înlocuirea arzătorului astru, iar visând, am înţeles că şi eu, la fel ca şi teiul, nu mă voi putea înălţa mai presus de nori, căci amândoi suntem legaţi de pământ în această viaţă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *