”În liniştea bisericilor, bătrânii rememorează nebuniile tinereţii.” (V. Ghica)
M-am gândit mult la acest citat care la prima vedere nu pare să ascundă vreo enigmă, ba chiar pare a fi o blasfemie, dar privind cu atenţie la semnificaţia fiecărui cuvânt ne dăm seama că prin această afirmaţie se încheagă cântecul vârstelor datorită sensului ei existenţial.
Fiecare dintre noi este în fiecare moment bătrân faţă de trecut, care în concepţia mea, rămâne la nivel de prezent universal pentru generaţii, dar mereu surprinzător; doar viaţa se grăbeşte să ajungă pe alte meleaguri ale trăirii…
Omul este supus trecerii ireversibile a timpului, fiind damnat să trăiască experienţe neplăcute, însă în acelaşi timp este binecuvântat să cunoască bucuria şi iubirea. Aşa că viaţa noastră este o grădină de lacrimi-lacramioare şi de zâmbete-zambile.
Singurul aspect pe care-l putem decide este felul în care trăim clipele care ne-au fost date, ulterior acestea formând amintiri pe care să le avem cu noi mai târziu.
În afirmaţia citată se ascunde factorul care sugerează subtil umanitatea, omul amintindu-şi de tinereţe în biserică, în acest spaţiu sacru în care fiinţa ar trebui să se gândească la cele veşnice. Tocmai aici este conturată perfect sublima fire omenească: într-un altfel de nebunie, firavă însă, omul îşi aminteşte de “nebuniile tinereţii”.
Pe de altă parte, se sugerează ideea de retrăire a timpului trecut, reconstituit în minte şi în suflet, proces prin care se contopeşte tinereţea cu bătrâneţea.
În concluzie, consider că vârstele omului devin amintiri odată cu trecerea timpului, având dublu rol: de a ne bucura atunci când sunt prezente în vieţile noastre şi de a ne aminti de bucurie în nostalgia vremurilor demult apuse.