Menu

Povestea inimii

Oare într-adevăr viaţa se ascunde în inimă? Oare cum s-ar putea ascunde viaţa într-un loc atât de înşelător?

Cu inima simţim, însă uneori simţim prea mult şi atunci, orbiţi de prea multă înverşunare, ne trezim că am depăşit graniţa sentimentelor paşnice şi ne avântam spre infinitul de gânduri şi trăiri asupra cărora nu mai deţinem controlul, care ne împânzesc sufletul şi care ne împresoară spiritul.

Mă întreb, oare o durere poate reprezenta o binecuvântare? Da! Atunci când inima nesocotită aleargă nepăsătoare către osânda ei, aceasta nu ştie că tărâmul iubirii pe care a fost sădită, este înconjurat de o sârmă ghimpată. Aceasta agaţă inima inconştientă care se îndreaptă spre pierzare şi o opreşte. Deşi durerea poate fi inimaginabilă, deşi rănile sunt adânci şi zbaterea stârneşte sângele cald, totuşi, inima este salvată, dar rămân amintiri pe ghimpi: trandafirii uscaţi ai greşelilor trecute. Uneori să rabzi durerea este mai de folos decat să evadezi din ea.

Trist este că uneori, o inimă se zbate atât de tare încât reuşeşte să pătrundă în ţara în care sentimentele nedorite zburda libere, însă odată ce a trecut de acea sârmă ghimpată, de va dori să se întoarcă înapoi, îngrozită fiind de tărâmul pe care a păşit, aceasta se va lupta panicată şi va mai simti încă o dată aceeaşi durere a ghimpilor în vechile sale răni.

Sârma ghimpată a despărţit inima de lumea răului, dar acum, pătată fiind, o desparte de lumea binelui, însă există un drum de trecere: dorinţa de schimbare! Când inima neajutorată regretă, sârma ghimpată se culcă la pământ şi verdele speranţei creşte atât de mult până când pasul inimii nu va durea şi trecerea va fi lină.

Inima este imparţială, nu este constantă: uneori iubeşte, alteori urăşte, dar cred că cea mai nobilă atitudine a inimii este aceea de regret. Doar o inimă care a învăţat din propriile greşeli va putea să spună: “îmi pare rău!” sau “iartă-mă!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *