Menu

Secvenţă de viaţă

“Haos”. Ce cuvânt… Încerc să-l ignor şi totuşi nu pot să mă abţin să nu-l folosesc. Când să-l folosesc? ACUM!

Ah, mă las sedus de amărăciunea lui sperând la zori de zi, iar el mă face să-mi iubesc zbuciumul, dar îmi subjugă toate visele. Cu cât caut mai multă pace cu atât găsesc mai multă zbatere.

Ah, parcă nimic nu stă locului! De data aceasta percep siguranţa ca pe o altă formă de confuzie. Ceva îmi spune că în toată ordinea pe care o văd există ceva care nu-mi va da linişte… şi totul devine haos.

Îmi doresc să bat cuie în tot ce am ca să-mi ţin comoara lângă mine pe veci, dar ce comoară am? Am o inimă care se împiedică julindu-şi sentimentele şi multe dorinţe care amână să se împlinească. Totuşi, cea mai mare dorinţă a mea este cea care mă nelinişteşte cel mai mult. Bucuria mea mă îmbrăţişează, dar simt că nu mă îmbrăţişează cu tot sufletul.

Cine e de vină? A cui greşeală e?

Tăcerea mă omoară atunci când încep să cred că aud totul. Ştiu că nu e aşa… Ştiu că tot ce aud este doar tăcere.

Văd în parte şi nu cunosc pe deplin: sunt ca şi orb. Căci atâta vreme cât vezi cu un singur ochi, eşti orb de celălalt.

Se vede că sunt om: aş declara război ca să obţin pace.

Haosul pe care-l simt în această secundă e un superb spectacol care doare cumplit ca să fie pus în scenă. O clipă de fericire costă prea scump. E o agitaţie în care îmi găsesc plăcerea pentru că iubesc acel ceva demn de iubit în toată nebunia asta lumească.

De multe ori rămâi iubind şi-atât, deşi ceea ce iubeşti e să fii iubit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *